raducu. adicatelea… eu

Așa cum am promis în postarea mea de pe vremea când eram pe malul celălalt al băltoacei numită Atlantic, revin cu noi destăinuiri despre ce am trăit printre ei. Printre hamericani.
În principal, m-a frapat obsesia lor pentru dimensiunile (2 – 5)XL. De la aspectul fizic al multora dintre ei, nu toți sunt obezi, și continuând cu modul de viață (casa + mașina + …). Nu știu dacă este o chestie culturală sau doar suferă de obsesia dimensiunilor. Precizez, toate astea sunt valabile pentru cei care-și și permit. Cei cu venituri modeste sau reduse, cu siguranță se înghesuie în apartamente de dimensiuni comparabile cu cutiile de chibrituri.
Promisesem și poza, cu ceea ce numeau masină compactă pe contractul de închiriere.

Asta la ei reprezintă ceea ce este pentru noi un Twingo sau un Corsa.
Un alt lucru care în unele situații poate părea chiar exagerat (pentru un european, cel puțin), este patriotismul de care dau dovadă. Am aterizat la Boston pe 12 Septembrie, iar data de 11 Septembrie este încă proaspătă în memoria lor. Motiv pentru care fiecare casă avea arborat drapelul cu stelutze și liniutze, în semn de comemorare. Ca și o curoiozitate, oare la a câta casă găsești în RRomania un drapel? Iar ca și o paranteză, olandezii sunt obligați să aibă fiecare casă un drapel, iar in ocaziile care cer asta (vezi ziua reginei) să-l arboreze.
Ar fi cazul să scriu și despre ce mi-a placut, insă aici prefer o înșiruire simpla, ca e mai simplu și nu sunt foarte multe. Prețul la carburant, mâncarea (omletele consistente de la micul – dejun sau halca de carne de un sfert de livră din hamburger), diversitatea la ea acasă, prețurile.
În orice caz, nu știu cum ar fi să trăiești zi de zi acolo, dar ca turist e un loc interesant de vizitat. Motiv pentru care, vacanța de vara a anului care vine este deja planificată.

Având în vedere că mă număr printre acei cu idei preconcepute, am ajuns în Hamerica sperând să văd tot ce-mi arătase televizorul până acum.
Nişte hamericani obezi, maşini de zici că-s tancuri, case comparabile cu Casa Poporului… “mărunţişuri” de genul ăsta.

Şi, stupoare, am ajuns tocmai acolo.
Acasă eram bucuros de maşinuţa mea, că nu era chiar aşa micuţă.
Dar odată ajuns la centrul de închiriere să-mi ridic “maşina compactă” închiriată în avans, mare mi-a fost uimirea să găsesc în parcare o Toyota care numai aer de berlina compactă nu avea.
Poza următoare nu reflectă Toyotutza mea, dar o prezintă pe sora ei puţin mai mare .
Precizez că domnişoara din imagine nu este chiar foarte mică de statură, aşa că este posibilă comparaţia.

Dar asta a fost doar prima surpriză…
Plecăm la drum, iar partenerii de trafic, cu nimic mai nesemnificativi decât mine.
Comparativ cu ce era pe stradă, maşinuţa noastră era compactă…
Doar maşinile europene au dimensiuni ceva mai reduse iar acesta este, cred, şi motivul pentru care nu au aşa succes.
Decât dacă sunt din categoria SUV.
Dacă au numele X sau Q si se termină în 5 sau 7, atunci DA.
Vezi scris mare pe parbriz: SOLD.

Ajungem într-un final şi la casa prietenilor la care trebuia să ne cazăm.
Aici, casele olandeze sau româneşti cu care m-am obişnuit în toţi aceşti ani de viaţă, încep să-mi pară nişte bucătării de vară (cum avea bunica).
Poza căsuţei vine şi ea zilele următoare.
Până atunci, câteva dintre edificiile lor care te fac să te simţi MIC.

Rugămintea mea este să nu se înţeleagă faptul că generalizez. Am înţeles deja, discutând cu pipălii de aici că nu toată Hamerica este aşa. (Ne)Norocul meu a făcut să aterizez în Hamerica de la televizor.

La plecare, colegii de servici m-au avertizat în legătură cu porţiile de mâncare.
Asta fiind una dintre explicaţiile obezităţii hamericane.
Bun, este poate singurul lucru care nu-mi pare XXL.
Hamburgerii nu sunt ca şi la McDonalds, cel puţin partea carnală, dar în rest nimic exagerat.

Pentru că mă alungă soţia de la calculator, pentru moment mă opresc aici cu impresiile de călătorie.
Dar nu înainte de a vă arăta poate singurul lucru egal ca dimensiuni, atât pe continentul Hamerican precum şi în Heuropa.
Imaginea de mai jos, vorbeşte de la sine .

Pentru că răducu aproape m-a dat dispărut, m-am hotărât să împărtăşesc lumii ultima mea odisee. De fapt e partea premergătoare, odiseea urmând să înceapă doar pe 12 septembrie.

Şi anume despre ce e vorba… După ce i-am văzut doar la televizor ori câte unu – doi pe stradă, norocul face ca sâmbătă să merg să-i văd pe americani în “jungla” lor, la ei acasă. Ce-i aşa special, având în vedere că unii dintre voi, cititorii acestei postări, chiar şi trăiţi acolo? Nimic, dar pentru întreg contextul, plecarea + pregătirea celor 2 săptămâni cât voi sta acolo, mi-am solicitat neuronii la maxim. De la stresul cu obţinerea vizei, chiar dacă plec în interes de serviciu, până la a găsi preţurile cele mai convenabile la avioane şi la hotelurile de acolo.

Faptul că timp de o oră voi fi nevoit să ţin o sală întreagă atentă la ceea ce-mi debitează mintea mă terorizează de-a dreptul. Cine poate să-mi ofere ceva sfaturi, cum să-i fac pe oameni să fie atenţi atâta timp, e rugat să-mi spună. Sunt deschis părerilor venite de la alţii.

Chiar şi un ajutor în a decide ce să vizitez în timpul liber, este bine venit. Având în vedere că voi campa în Boston în prima săptămână, şi la San Francisco în a 2-a, raza de mişcare e rezonabilă.

Sper ca odată ajuns acolo să fiu mai prolific la postări, cu poze şi altecele. Pentru un călător prin Europa sau nordul Africii, sper că odată cu retrăirea aventurii lui Columb să nu fie şocul prea mare…

Oricum, vă mulţumesc anticipat pentru eventualele sugestii, şi pe zilele ce vor urma.

bubulix, OUT.

O vorbă din bătrâni spunea că legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Oare aşa să fie?

Dacă ne luăm doar după ceea ce se întâmplă, de ceva vreme, în RRomânia, proverbul exprimă realitatea. Plecând de la cei care concep legile, la cei care le votează în parlament şi ajungând până la cei desemnaţi să asigure respectarea lor, RRomânia lasă impresia că aici nimeni nu e dornic să respecte legile.

Cineva critic ar putea spune, că depinde de legile pe care le încalci…

Perfect de acord, însă legea-i lege, nu tocmeală. Spunea o altă vorbă din bătrâni.

• Pietonul francez, dacă-i ceri să aştepte la culoarea roşie a semaforului, începe să-ţi explice că semaforul deserveşte doar maşinile.
• La polul opus, şoferul olandez aflat la volan pe un drum naţional restricţionat la o viteză maximă de 70 sau 80km/h. Este aproape imposibil să-l vezi “rupând” coloana şi să încerce o depaşire a celorlalte maşini, dacă acest lucru ar conduce la depaşirea vitezei  legale. Pe acela care-l vezi însă, te poţi aştepta să fie un cetăţean străin rătăcit prin ţara bicicletelor. Pe autostradă însă este o cu totul altă poveste. Acolo, puţini sunt cei care conduc regulamentar.

Sunt doar două exemple minore, însă nu ştiu dacă respectul legii depinde doar de educaţie şi de gradul de civilizaţie al unei naţiuni? Sau poate frica de amenzi usturătoare să fie cauza… Oricum, ceva este la mijloc.

Vreau şi la noi, acel ceva. Se poate ?

Scriu astăzi după o zi de plimbat lela prin “ţara lalelor”.

Se poate spune că am înnebunit, deoarece lalele sunt de ceva vreme duse. Atât doar că multe din lucrurile pe care le-au reuşit şi le reuşesc în continuare oamenii aceştia (olandezii zburători) să le construiască şi să le realizeze m-au lăsat perplex. Şi asta nu doar în perioadă de acalmie pe pieţele financiare, dar şi acum în plină criză.

Pentru un turist, Olanda oferă posibilitatea de a combina vizitarea muzeelor cu admiratul lucrurilor fireşti. Descrierea muzeelor, o las pe mâna specialiştilor, însă lucrurile de viaţă… la asta mă pricep cât de cât.

• Fiind vorba de ţara lalelelor, încep cu florile. Multitudinea de sere, răsărite mai peste tot, nu cred să existe doar datorită faptului că olandezilor le plac florile sau că cina le e bogată în legume.
• Stadioanele impresionante (Amsterdam Arena sau De Kuip) având între 35.000 şi 70.000 de locuri, oare să fi fost construite doar pentru că le face plăcere să joace fotbal?
• Îndiguirile făcute, Afsluitdijk fiind referinţa, denotă oare faptul că doresc să traiască liniştiţi? S-au săturat oare, fie oamenii să-şi vadă agoniselile duse de ape, fie statul olandez să tot despăgubească sinistraţii…?
• Chiar dacă nu se pot compara la număr cu Franţa, puţinele castele şi conacuri Olandeze sunt păstrate şi puse continuu în valoare, astfel încât să atragă chiar şi criticul turist francez.
• Revenind însă la vremuri mai actuale, dar rămânând la domeniul imobiliar, pe zi ce trece se ridică noi clădiri cu aspecte care mai de care mai variate. Într-o încercare disperată, aş spune eu, de a arăta lumii gândirea şi viziunea liberală a arhitecţilor şi urbaniştilor olandezi. De la case în formă de cub, dar aşezate pe unul din colţuri şi mergând până la turnuri şi turnuleţe imitând forme din natură.
• Nu ştiu dacă legat de transporturi fac referire la general sau individual. Doar pentru că le au pe toate foarte bine puse la punct, şi la o calitate copleşitoare. Şi cu toate astea, acum pe timp de criză când şomajul atinsese cote alarmante, ei au început să facă modernizări. O industrie bazată predominant pe subansamble pentru industria auto, acum construieşte autostrăzi şi căi ferate. Şi construiesc în draci, de parca nu ar mai exista ziua de mâine.

Mă opresc aici cu detalierea. Însă acestea sunt lucruri care fără prea mult sacrificiu le-am putea avea şi noi. Dan Puric, considerat de destul de multă lume ca fiind genial prin ceea ce aşterne pe hârtie, vehiculase ideea că nu am fi lăsaţi de către “cei bogaţi” să scoatem capul din mocirla în care suntem înfundaţi. Nu cred să fac pe deşteptul dacă spun că nu are dreptate. Aş spune şi că nu ne lăsam noi. NU avem bani de infrastructură însă avem bani pentru Ritzi şi Udrea. Muritorii de rând se chinuie să fie la zi cu ratele şi cu impozitele însă doar pentru a echipa demnitarii cu maşini şi alte articole de lux sau pentru a creşte dividendele acţionarilor băncilor. Aşa că în încheiere îmi revine întrebarea asta obsesivă:

Oare de ce la ei se poate?

După o zi întreagă de pierdut vremea la TV pe posturile de știri RRomânești… Am ajuns să mă întreb, ca și unii dintre reporteri, dacă noi RRomânii suntem întregi la cap? Daca oare suntem cu toți boii la car, sau unii dintre boi sunt incă la pășunat?

• Am zis că nu voi scrie despre politică, dar datorită evenimentelor din ultima săptămână nu mă rabdă inima. Aș vrea să urlu dar nu mă aude nimeni. Aici sper să mă citiți voi, și dacă puteți și să mă lămuriți. Nu este posibil să existe, fie și în republicile bananiere, atâta bătaie de joc față de cetățenii unei țări cum este în RRomânia. Chiar mă întrebam azi ca prostu’ dacă această țară mai este încă acceptată in UE. Sau dacă încă ne mai tolerează ăștia (UE), pentru cât timp încă ne vor mai tolera după toate aceste imbecilități?

Sunt curios, și sper să mă lumineze cineva și pe mine până la urmă, unde se poate ajunge cu toate astea. Care este deznodământul? Pentru ca de cel puțin 10 ani, povestiriea RRomâniei este la Punctul Culminant dar în faza de perpetuum mobile. Un formator de opinie (Mircea Badea) spunea că “ne vom duce draq“. Mă îngrozește gândul că poate avea dreptate. Dar totuși, chiar ne dorim și noi asta(să ne ducem draq)? Suntem oare împăcați cu gândul că ne duc ăștia direct la abator?

Mă întreb oare ce crede sau speră cetățeanul X, un cetățean oarecare, despre unde vom ajunge cu țara sau ca popor. Eu, chiar nu știu, si nu am nici cea mai vagă idee.

RRomania, care e soarta ta?

Mă confrunt de aproape 2 ani de zile cu această dilemă.

Dacă pentru mine bicicleta a fost jucaria copilariei şi trauma furăciunilor repetate de la cofetarie, acum văd că pentru cei din jurul meu reprezintă un stil sau mod de viaţă.
Argumentele lor sunt multiple.
Pornind de la argumentul că e pro-natură pentru că nu poluează, sau că e sănătos pentru că facem mişcare… Şi mai pot continua mult şi bine. Izvorul lor de argumente este nesecat.

Aaaa, era să uit, este şi economic. NU te costă bani carburantul.

Din punctul meu de vedere, însă, bicicleta este sănătate dacă o faci de dragul mişcării şi în condiţii optime, adică pe vreme bună.
Călduţ, cu sau fără soare, în natură, aer curat şi nu pe indiferent ce vreme (chiar dacă toarnă cu găleata, ei pedalează).
Nu poluează? Da, necesită mai puţin material în fabricaţie comparativ cu alte mijloace de deplasare, precum şi faptul că o poţi păstra un timp mai îndelungat, ar fi nişte argumente.
Însă numărul lor, dublu sau chiar triplu faţă de numărul de locuitori ai ţării, mă face să cred că aduc un oarecare aport la poluare.
Doar descotorosirea de cele răpuse pe şosele, aduce un oarecare aport…
Argumentul economic însă mie-mi pare senzaţional.
Plouă cu găleata sau ninge – ei pedalează, stau uzi până la piele ore în şir asteptând să se usuce – răceala (în cel mai bun caz) sau chiar pneumonia (în cel mai rău caz) sunt inevitabile.
Concediul medical şi medicamentele oare cine le plăteşte?
Sau se tratează naturist, cu ceaiuri şi leacuri băbeşti?
Bun, plouă foarte des aici, dar mai sunt zile cu soare.
Atunci e şi mai tragic.
Fie cheltuie o basculantă de bani pe spray-uri şi parfumuri, imitând parfumeriile, fie sunt de evitat datorită “miresmei” de corp transpirat pe care o degajă.

Poate mă înşel eu.
E şi asta o variantă plauzibilă, dar adevărul trebuie să fie poate undeva la mijloc, poate chiar de partea cealaltă a baricadei.

Dar ca să mă luminez şi eu, ce este, în fapt, bicicleta?

Dacă tot am privilegiul de a-mi aşterne ideile în spaţiul virtual – şi ţin să-i mulţumesc pe acestă cale lui răducu pentru oportunitatea dată, mă gândesc la un post pe măsură.

Încercând să găsesc o idee care să “placă la lume”, mă gândesc la subiectele care ne bântuie în zilele acestea.
Să scriu despre politică? Toată lumea e sătulă de asta.
Să scriu despre prostie? E omniprezentă, nu mai uimeşte pe nimeni.
Să scriu despre lucruri frumoase? Sunt suficiente picturi, poze, filme şi melodii care să ne ofere astfel de trăiri.
Despre dragoste, aici sunt cam pierdut.

Poate să scriu despre noi, despre fiecare, despre ceea ce ne face individuali? Dar tot aceste lucruri care dau individualitatea ne fac să fim parte şi dintr-un grup de prieteni, clasă socială sau categorie profesională.

Aşa că ar fi o soluţie să “aberez” despre individualitatea aceea colectivă.
Ce ne face diferiţi faţă de cei de lângă noi?
Unii avem simţul umorului mai dezvoltat, alţii suntem mai raţionali, unii iubesc mai mult decât alţii.
Această ultimă remarcă fiind deseori întâlnită la o comparaţie soţ – soţie sau parteneri dintr-un cuplu. În majoritatea cazurilor ea iubindu-l mai mult (versiunea ei…).

Dar cu toate acestea, suntem oare singurii care prezentăm asemenea caracteristici? Doar eu sau tu ori el sau chiar ea avem ceea ce nu mai are nimeni?

Caut individualităţile altora, ca să o descopăr pe a mea.

Oare pe mine ce mă face diferit faţă de lumea din jurul meu?