raducu. adicatelea… eu

“Oamenii zâmbesc atunci când sunt fericiţi. Oamenii zâmbesc pentru ei. Eu… Eu zâmbesc pentru oameni…”
© Radu, “ganduri”

* * *

Blogul ăsta nu are milioarde de cititori. Însă aceia care ne citesc sunt inteligenţi.
Personal, prefer calitatea în locul cantităţii.
Cititorii inteligenţi şi-au dat seama că bubulix nu scrie despre rromânia.
Nici nu contează despre ce ţară scrie.
Contează numai că nu este rromânia.
Într-un post anterior bubulix s-a uitat în jurul lui. Şi a scris.
Chiar mă întrebam ce o să iasă dacă mă uit şi eu în jurul meu. Şi scriu.

* * *

Astăzi o să scriu despre ceea ce văd în jurul meu. O să scriu despre căcat.
Căcatul pe care o să-l admirăm şi o să-l analizăm astăzi nu se numeşte rromania, cum mulţi s-ar fi aşteptat. Dar să vedem imaginile. Andreea, ai legătura:

De ce “imaginile”, când e doar una?
Eheeeei, asta e treabă rromanească, aţi şi uitat?
Dar să le luam pe rând.

Oricât ar vrea cineva să mă convingă că acest căcat este de câine sau de orice alt animal, ţin să îi reamintesc că am experienţă de 10 ani şi mai bine în căcatul în gradină sau pe câmpul de la ţară. Este clar de om.

Ce fel de om? Nu ştiu. rămân la părerea că este vorba de Omul Invizibil, având in vedere că aceasta fotografie este facută de mine, pe şest, la 20 de paşi (număraţi) de alţi trei căcaţi. Aceştia din urmă purtând uniforme slinoase si staţii de emisie-receptie de jucarie şi se prefac că păzesc podul din Parcul Tineretului.
Oare de ce îl păzesc? Să nu se depună praf pe el? Să nu intre raţele alea sălbatice sub pod? Oare dau afară muştele de pe pod? Sau îşi păzesc ochii când se uită ca nişte idioţi după curul femeilor de 14 ani ce trec pe acolo?
Nu ştiu. Dar ştiu sigur că nu văd un om care se cacă la 20 de paşi de ei.

Am făcut fotografia, după cum spuneam, pe şest. Căci in stânga (nu se văd in poză), erau doi căcaţi d-ăia în uniformă care beleau ochii la mine. În afara lor, mai era unul care arunca câte un ochi în jur în timp ce mânca roşii cu brânza şi, cu siguranta, cu căcat. Ăsta ultimu’ se vede pe fundal, sus, lângă chioşcul în care doarme noaptea.

Tot zilele trecute, şeful de la Administraţia Lacurilor şi Parcurilor Bucureşti (deci şi şef peste căcaţii din parcuri) ne vorbea cu entuziasm la televizor despre cum o să facă el în parcuri ceasuri suflate cu aur.
Ce, mă’?
Ceasuri.
Ce fel de ceasuri, mă’?
Suflate.
Cu ce, mă’?
Cu aur.
Nu, mă’ ţăranule, am întrebat “cu ce”.
Cu aur.
Nu cu aur, şefule de căcat. Întrebam “cu ce”.
Cu ce bani?
Aaa. Cu banii mei? Pai, şefule, cu banii mei mai bine asigură-te matale că nu duc treaba asta pe talpă pân’ acasă. Aplică matale nişte sancţiuni adevărate, nu de prostit lumea la TV. Amendează tot. De la căcaţii care pun manele la staţiile emisie-recepţie (ca să auda si Vasile, că e în fund; în fundul aleii, singur în post) până la animalele tupeiste care se cacă-n drum.
Ei, nenea şefule, cu banii ăia poţi sa faci şi caca de aur dacă vrei. Înţelegi unde bat? Înţelegi un căcat…

* * *

Din lesă:
Că tot a venit vorba… Mă întreb… Oare căcatul Omului Invizibil este… invizibil?

O vorbă din bătrâni spunea că legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Oare aşa să fie?

Dacă ne luăm doar după ceea ce se întâmplă, de ceva vreme, în RRomânia, proverbul exprimă realitatea. Plecând de la cei care concep legile, la cei care le votează în parlament şi ajungând până la cei desemnaţi să asigure respectarea lor, RRomânia lasă impresia că aici nimeni nu e dornic să respecte legile.

Cineva critic ar putea spune, că depinde de legile pe care le încalci…

Perfect de acord, însă legea-i lege, nu tocmeală. Spunea o altă vorbă din bătrâni.

• Pietonul francez, dacă-i ceri să aştepte la culoarea roşie a semaforului, începe să-ţi explice că semaforul deserveşte doar maşinile.
• La polul opus, şoferul olandez aflat la volan pe un drum naţional restricţionat la o viteză maximă de 70 sau 80km/h. Este aproape imposibil să-l vezi “rupând” coloana şi să încerce o depaşire a celorlalte maşini, dacă acest lucru ar conduce la depaşirea vitezei  legale. Pe acela care-l vezi însă, te poţi aştepta să fie un cetăţean străin rătăcit prin ţara bicicletelor. Pe autostradă însă este o cu totul altă poveste. Acolo, puţini sunt cei care conduc regulamentar.

Sunt doar două exemple minore, însă nu ştiu dacă respectul legii depinde doar de educaţie şi de gradul de civilizaţie al unei naţiuni? Sau poate frica de amenzi usturătoare să fie cauza… Oricum, ceva este la mijloc.

Vreau şi la noi, acel ceva. Se poate ?

Îţi mulţumesc că mi-ai zâmbit…

* * *

Ne întoarcem în timp şi ascultăm…

Scriu astăzi după o zi de plimbat lela prin “ţara lalelor”.

Se poate spune că am înnebunit, deoarece lalele sunt de ceva vreme duse. Atât doar că multe din lucrurile pe care le-au reuşit şi le reuşesc în continuare oamenii aceştia (olandezii zburători) să le construiască şi să le realizeze m-au lăsat perplex. Şi asta nu doar în perioadă de acalmie pe pieţele financiare, dar şi acum în plină criză.

Pentru un turist, Olanda oferă posibilitatea de a combina vizitarea muzeelor cu admiratul lucrurilor fireşti. Descrierea muzeelor, o las pe mâna specialiştilor, însă lucrurile de viaţă… la asta mă pricep cât de cât.

• Fiind vorba de ţara lalelelor, încep cu florile. Multitudinea de sere, răsărite mai peste tot, nu cred să existe doar datorită faptului că olandezilor le plac florile sau că cina le e bogată în legume.
• Stadioanele impresionante (Amsterdam Arena sau De Kuip) având între 35.000 şi 70.000 de locuri, oare să fi fost construite doar pentru că le face plăcere să joace fotbal?
• Îndiguirile făcute, Afsluitdijk fiind referinţa, denotă oare faptul că doresc să traiască liniştiţi? S-au săturat oare, fie oamenii să-şi vadă agoniselile duse de ape, fie statul olandez să tot despăgubească sinistraţii…?
• Chiar dacă nu se pot compara la număr cu Franţa, puţinele castele şi conacuri Olandeze sunt păstrate şi puse continuu în valoare, astfel încât să atragă chiar şi criticul turist francez.
• Revenind însă la vremuri mai actuale, dar rămânând la domeniul imobiliar, pe zi ce trece se ridică noi clădiri cu aspecte care mai de care mai variate. Într-o încercare disperată, aş spune eu, de a arăta lumii gândirea şi viziunea liberală a arhitecţilor şi urbaniştilor olandezi. De la case în formă de cub, dar aşezate pe unul din colţuri şi mergând până la turnuri şi turnuleţe imitând forme din natură.
• Nu ştiu dacă legat de transporturi fac referire la general sau individual. Doar pentru că le au pe toate foarte bine puse la punct, şi la o calitate copleşitoare. Şi cu toate astea, acum pe timp de criză când şomajul atinsese cote alarmante, ei au început să facă modernizări. O industrie bazată predominant pe subansamble pentru industria auto, acum construieşte autostrăzi şi căi ferate. Şi construiesc în draci, de parca nu ar mai exista ziua de mâine.

Mă opresc aici cu detalierea. Însă acestea sunt lucruri care fără prea mult sacrificiu le-am putea avea şi noi. Dan Puric, considerat de destul de multă lume ca fiind genial prin ceea ce aşterne pe hârtie, vehiculase ideea că nu am fi lăsaţi de către “cei bogaţi” să scoatem capul din mocirla în care suntem înfundaţi. Nu cred să fac pe deşteptul dacă spun că nu are dreptate. Aş spune şi că nu ne lăsam noi. NU avem bani de infrastructură însă avem bani pentru Ritzi şi Udrea. Muritorii de rând se chinuie să fie la zi cu ratele şi cu impozitele însă doar pentru a echipa demnitarii cu maşini şi alte articole de lux sau pentru a creşte dividendele acţionarilor băncilor. Aşa că în încheiere îmi revine întrebarea asta obsesivă:

Oare de ce la ei se poate?

Blestem
Să crezi, să simţi, să vrei, să speri; să ningi, în prag de primăveri…
Să cazi, să te aşezi, să te topeşti; să uiţi de tot şi să nu mai iubeşti…

© Radu Ilie, (”proezii”) (nepublicat)

* * *

De ce să nu plâng? Ce să fac? Aş dispărea. Aş intra în gaură de şarpe. Aş fugi de oameni şi de tot. M-aş afunda sub mii de gânduri. M-aş îneca în mintea-mi ciudată şi n-aş mai vorbi în veci. Nimic.
Oare… ar conta pentru OAMENI?
Ar conta pentru CINEVA?
De ce ar conta?
Cine sunt eu?
Vreau doar să închid ochii şi să călătoresc spre stele.
Nu vreau nimic. Nici bani. Nici faimă. Nici putere.
Vreau doar să SCAP.
Se poate?
Oare?
Să-ncerc?

* * *

De ce să râd în loc să plâng?

Plâng…
Plâng când peste umăr îmi arunc privirea…
Plâng când închid ochii şi strâns te-mbraţişez…
Plâng când îmi dau seama că îmi e-n van iubirea…
Plâng când nu îmi dau seama de încă mai visez…

Plângi cu mine…?
Plângi…
Căci… plâng…

© Radu Ilie (”proezii”) (nepublicat)

* * *

aşa mă simt şi eu…
departe…
într-o cunună de văpăi…
ma simt…
măcar mă simt…
deşi simţirea-mi arată multe…
degeaba am primit-o-n suflet…
căci căutarile-s târzii…
sunt clipe moarte…
şi e noapte…
sunt clipe vii…
sunt vieţi deşarte…
sunt mii de stele între nori…
sunt mii de suflete-n castele…
părăsite…
nu are rost…
nu are margini…
e plină lumea de stafii…
sunt eu…
sunt singur şi departe…
măcar sunt eu…
sunt încă viu…
dar mor în fiecare ceas…
şi mă pătrunde…
nu simt…
dar ştiu…
şi cred…
că vreau…
că pot…
că ştiu…
să nu mai fiu…
să nu mai fiu…
iar de fi-voi să-mi dai de ştire…
nu este moarte…
e nemurire…
e doar noroi…
e doar un duh…
e doară ploaia…
din văzduh…
nu are sens…
nu ştiu ce are…
e multă…
vine…
şi…

© Radu Ilie (”ganduri”) (nepublicat)

* * *

Vreau doar să închid ochii şi să visez…
E de rău?
Chiar de este, nu-mi poate lua nimeni visurile.
Nici dracu’ nu mă poate opri din visare.
Visez ce vreau.
Când vreau.
Cum vreau.
Mă laşi să visez o lume fară mine?
Pot să visez uitându-mă pe mine?
Vreau doar să închid ochii…

© Radu Ilie (”ganduri”) (nepublicat)

După o zi întreagă de pierdut vremea la TV pe posturile de știri RRomânești… Am ajuns să mă întreb, ca și unii dintre reporteri, dacă noi RRomânii suntem întregi la cap? Daca oare suntem cu toți boii la car, sau unii dintre boi sunt incă la pășunat?

• Am zis că nu voi scrie despre politică, dar datorită evenimentelor din ultima săptămână nu mă rabdă inima. Aș vrea să urlu dar nu mă aude nimeni. Aici sper să mă citiți voi, și dacă puteți și să mă lămuriți. Nu este posibil să existe, fie și în republicile bananiere, atâta bătaie de joc față de cetățenii unei țări cum este în RRomânia. Chiar mă întrebam azi ca prostu’ dacă această țară mai este încă acceptată in UE. Sau dacă încă ne mai tolerează ăștia (UE), pentru cât timp încă ne vor mai tolera după toate aceste imbecilități?

Sunt curios, și sper să mă lumineze cineva și pe mine până la urmă, unde se poate ajunge cu toate astea. Care este deznodământul? Pentru ca de cel puțin 10 ani, povestiriea RRomâniei este la Punctul Culminant dar în faza de perpetuum mobile. Un formator de opinie (Mircea Badea) spunea că “ne vom duce draq“. Mă îngrozește gândul că poate avea dreptate. Dar totuși, chiar ne dorim și noi asta(să ne ducem draq)? Suntem oare împăcați cu gândul că ne duc ăștia direct la abator?

Mă întreb oare ce crede sau speră cetățeanul X, un cetățean oarecare, despre unde vom ajunge cu țara sau ca popor. Eu, chiar nu știu, si nu am nici cea mai vagă idee.

RRomania, care e soarta ta?

Mă confrunt de aproape 2 ani de zile cu această dilemă.

Dacă pentru mine bicicleta a fost jucaria copilariei şi trauma furăciunilor repetate de la cofetarie, acum văd că pentru cei din jurul meu reprezintă un stil sau mod de viaţă.
Argumentele lor sunt multiple.
Pornind de la argumentul că e pro-natură pentru că nu poluează, sau că e sănătos pentru că facem mişcare… Şi mai pot continua mult şi bine. Izvorul lor de argumente este nesecat.

Aaaa, era să uit, este şi economic. NU te costă bani carburantul.

Din punctul meu de vedere, însă, bicicleta este sănătate dacă o faci de dragul mişcării şi în condiţii optime, adică pe vreme bună.
Călduţ, cu sau fără soare, în natură, aer curat şi nu pe indiferent ce vreme (chiar dacă toarnă cu găleata, ei pedalează).
Nu poluează? Da, necesită mai puţin material în fabricaţie comparativ cu alte mijloace de deplasare, precum şi faptul că o poţi păstra un timp mai îndelungat, ar fi nişte argumente.
Însă numărul lor, dublu sau chiar triplu faţă de numărul de locuitori ai ţării, mă face să cred că aduc un oarecare aport la poluare.
Doar descotorosirea de cele răpuse pe şosele, aduce un oarecare aport…
Argumentul economic însă mie-mi pare senzaţional.
Plouă cu găleata sau ninge – ei pedalează, stau uzi până la piele ore în şir asteptând să se usuce – răceala (în cel mai bun caz) sau chiar pneumonia (în cel mai rău caz) sunt inevitabile.
Concediul medical şi medicamentele oare cine le plăteşte?
Sau se tratează naturist, cu ceaiuri şi leacuri băbeşti?
Bun, plouă foarte des aici, dar mai sunt zile cu soare.
Atunci e şi mai tragic.
Fie cheltuie o basculantă de bani pe spray-uri şi parfumuri, imitând parfumeriile, fie sunt de evitat datorită “miresmei” de corp transpirat pe care o degajă.

Poate mă înşel eu.
E şi asta o variantă plauzibilă, dar adevărul trebuie să fie poate undeva la mijloc, poate chiar de partea cealaltă a baricadei.

Dar ca să mă luminez şi eu, ce este, în fapt, bicicleta?

“Dumnezeu? Ha! Dumnezeu nu este special… Oricine poate fi Dumnezeu… Uite, tu eşti Dumnezeul meu. Te iubesc, cred în tine, iar ţie nici că-ţi pasă…”
© Radu, “ganduri” (republicat)

* * *

Astăzi ascultăm o melodie superbă:

* * *

După care vedem ce se întâmplă când pe planeta există un idiot care nu are ce face:
Dă frumos fişierul în backplay (adicătelea ascultat de-a inversu’) şi îi scade viteza de play la 80%.
Trebuie să iasă ceva ca lumea, nu?
Păi… hai să vedem… aceeaşi melodie în varianta boului – descrisă mai sus:

Creepy, huh?

* * *

Hai că am falimentat-o şi pe asta

Ce dracu’ facem acum?

Propune, soro…

Dacă tot am privilegiul de a-mi aşterne ideile în spaţiul virtual – şi ţin să-i mulţumesc pe acestă cale lui răducu pentru oportunitatea dată, mă gândesc la un post pe măsură.

Încercând să găsesc o idee care să “placă la lume”, mă gândesc la subiectele care ne bântuie în zilele acestea.
Să scriu despre politică? Toată lumea e sătulă de asta.
Să scriu despre prostie? E omniprezentă, nu mai uimeşte pe nimeni.
Să scriu despre lucruri frumoase? Sunt suficiente picturi, poze, filme şi melodii care să ne ofere astfel de trăiri.
Despre dragoste, aici sunt cam pierdut.

Poate să scriu despre noi, despre fiecare, despre ceea ce ne face individuali? Dar tot aceste lucruri care dau individualitatea ne fac să fim parte şi dintr-un grup de prieteni, clasă socială sau categorie profesională.

Aşa că ar fi o soluţie să “aberez” despre individualitatea aceea colectivă.
Ce ne face diferiţi faţă de cei de lângă noi?
Unii avem simţul umorului mai dezvoltat, alţii suntem mai raţionali, unii iubesc mai mult decât alţii.
Această ultimă remarcă fiind deseori întâlnită la o comparaţie soţ – soţie sau parteneri dintr-un cuplu. În majoritatea cazurilor ea iubindu-l mai mult (versiunea ei…).

Dar cu toate acestea, suntem oare singurii care prezentăm asemenea caracteristici? Doar eu sau tu ori el sau chiar ea avem ceea ce nu mai are nimeni?

Caut individualităţile altora, ca să o descopăr pe a mea.

Oare pe mine ce mă face diferit faţă de lumea din jurul meu?

Este motto-ul ce mă caracterizează şi care mă face să merg înainte:

ALL GIVE SOME. SOME GIVE ALL…

* * *

Pentru că cineva mă tot întreba cum o văd şi pentru că nu s-au inventat cuvintele pentru a o descrie, îmi exprim aici dorinţa mea în legatură cu acest aspect…:

Aş vrea… măcar o dată, să te vezi prin ochii mei…

* * *

Cea mai bună prietenă a mea, cu care vorbesc foarte des pe messenger şi mai puţin face-to-face, foloseşte des cuvantul abracadabrant.

Cred că ar fi cazul ca cei din Academia Română – dacă tot au introdus cuvintele p**ă, p***ă şi g****ă în Dicţionarul explicativ al limbii române – să facă demersurile pentru introducerea în DEX a cuvântului… hocuspocusant…

* * *

Acum pe bune… Voi vă daţi seama cât de plictisitor a fost primul Muzeu de Istorie din lume?

* * *

Visez un zbor albastru…
Visez miresme nestiute…
Visez o pala de vant…
Visez gustul fericirii…
Visez in soapta…
Visez…

© Radu, “proezii” (republicat)