raducu. adicatelea… eu

Saptamana trecuta am plimbat aparatul foto prin tot Bucurestiu’…
Degeaba…
N-a vazut si ochiu’ meu ceva ca lumea…

Pana intr-o zi, cand am avut noroc cu carul, desi ma jur ca n-am mancat cacat, asa cum se spune cand ai noroc.
A vazut fotografu’ din mine un cadru interesant in autobuzul cu care ma deplasam din lipsa de bani de benzina. Sau de taxi.
Un cadru intunecat, cu cateva chipuri ratacite si culori aprinse, care dupa prelucrarea in Photoshop-ul cumparat de pe DC++ ar fi putut iesi excelent.

Asa ca am scos aparatul, am cadrat, am setat si… am declansat.
Cand m-am uitat la display sa vad daca am prins ce voiam, am observat ca am prins, dar si ceea ce nu voiam!
Mi-a aparut in cadru un… shukar!
M-am uitat pe geam, era acolo…
M-am uitat pe display, parea ca el era…
M-am uitat iar pe geam, el era, sigur!
Am pregatit aparatul pentru o noua fotografie cand, ca si cum ma simtise shukaru s-a uitat la mine si mi-a zambit.
A dat aprobator din cap, ca si cum mi-ar fi dat voie sa apas triggerul.
Si l-am apasat.
Din pacate, in acelasi timp a apasat si boul nenea soferul pe acceleratie si poza a iesit miscata.

Stau si ma gandesc acum…
L-am fentat pe Jugaru-shukaru pentru ca, desi l-am intalnit, nu mi-a facut nici o farsa?
Sau mi-a facut-o aparand in poza mea?